Onoraţi academicieni!
Odată cu felicitările mele cu prilejul deosebitei Sărbători– Ziua Limbii Române – permiteţi-mi să-mi exprim gratitudinea pentru onoarea ce mi s-a acordat ca să vorbesc, în înaltul for academic, şi să Vă mai rog a-mi trece eventualele lapsusuri pe seama timidului meu debut…
Doamnelor şi domnilor!
O măreaţă doină românească sublimată de inegalabila voce a Mariei Tănase, zice aşa:
„Iar noi oameni botezaţi
De cuvânt suntem lăsaţi…”
Avem în această perlă a geniului popular mai multe sensuri, straturi şi noduri strâns legate de obiectul comunicării noastre.
Sensul cel mai de suprafaţă, evident, vine din mesajul-blestem al infidelităţii în dragoste şi nerespectării cuvântului dat. Însă, a fi lăsat, adică părăsit de cuvânt, implică percepţia mai gravă a fisurii, înstrăinării de protecţia evanghelică a Cuvântului. În acest context, actul iniţiatic al Botezului apare într-o nouă lumină – suntem botezaţi în apele Cuvântului, în apele Limbii, prin care ni se arată şansa redării, recuperării fiinţei adamice. În ansamblu, a fi lăsaţi de/din cuvânt pe vatra pământească, îşi păstrează sensul protecţiei, aflării sub tutela tainică a Cuvântului primordial. Este mesajul profund soteriologic, de salvare, eliberare şi mântuire a clipei omeneşti prin eternitatea Logosului!
Anume natura-i cristică, imanentă, a limbii şi, implicit a Limbii Române, prefer s-o interpretezca pe o Sfântă Treime: a unei sacralităţi, istoricităţi şi creativităţineîntrerupte. Dacă stau să-mi amintesc, ajutat şi de notiţele mele mai vechi, tocmai aceste subiecte le abordasem cândva, pe la începutul anilor 90, într-o discuţie cu regretaţii părintele prof.Galeriu şi poetul Ioan Alexandru. Răsfoind carnetul de note, reconstitui sumar întâlnirea de la 15 iunie 1990 a Prezidiului noului Parlament democratic de la Chişinău cu Delegaţia de la Bucureşti constituită din anumite personalităţi: Ioan Alexandru, Leopoldina Bălănuţă, prof.Galeriu, Octavian Ghibu, Constantin Ciopraga, Dimitrie Vatamaniuc, Alecu Ivan Ghilia, Victor Crăciun ş.a.
Întâlnirea avea loc în contextul comemorării lui Mihai Eminescu şi îndată după proclamarea de către Parlament a sărbătorii naţionale – Ziua Limbii Române – pentru 31 august, ziua când Sesiunea istorică a Sovietului Suprem a ridicat,în 1989, limba română, idem moldovenească, orfană pe atunci la ea acasă, la rang de limbă de stat, consfinţind revenirea la scrierea ei pe baza grafiei latine. Sunt 27 de ani de la acea inedită sărbătoare pentru întreaga lume! Dar, revenind la discuţie, ţin să reproduc, în premieră, esenţa demersului poetului Ioan Alexandru, citez: „Vreau să semnalez aici, pentru confraţii mei basarabeni 3 mari probleme ale românilor după căderea comunismului:
1. Predarea religiei în şcoli, educaţia creştină: creştinismul trebuie să învingă păgânismul!
2. Istoria naţională trebuie învăţată odată cu Alfabetul şi toate jertfele noastre în numele libertăţii (s.n.), toate câte au fost trebuie adunate şi aduse Acasă de oriunde ar fi, să nu se prăpădească nici un dram.
3. Aţi proclamat limba română regină în Ţara ei, acum rămâne să-i redaţi Regatul întregit!”
Profetice cuvinte!
***
Suntem în contextul deosebit al unui triplu Centenar:
- S-au împlinit 100 de ani de la eroicele lupte de la Mărăşeşti care au determinat soarta României moderne;
- De asemenea, 100 de ani ai celei mai frumoase ode consacrate Limbii Române, poemul Limba Noastră, scris şi redactat de preotul Alexie Mateevici în tranşeele frontului de la Mărăşeşti;
- La fel, ajunul celor 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă şi ai desăvârşirii Marii Uniri.
Astfel, odată cu sărbătorirea Limbii Române, intrăm în anotimpul horelor festive şi al număratului bobocilor. Obiectivul acestor note nu este să intru în sfera teoretizărilor filologice. Antinomiile anunţate, ale exilului şi libertăţii limbii române presupun o dezbatere desfăşurată, pentru care timpul şi spaţiul, vorba lui Marin Preda, nu au răbdare. Câteva nume, date şi fapte relevante, totuşi, s-ar ceremenţionate.
În calitatea mea de preşedinte-fondator al Frontului Popular din Basarabia, am avut fericita ocazie de a organiza şi modera prima amplă acţiune politică de emancipare a românilor basarabeni – Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 – adunare consacrată, în principal, Limbii Române! De aceea, pentru mine personal, martor ocular şi actant al evenimentelor de acum 30 de ani, a vorbi despre limba română înseamnă a trăi o stare de spirit deosebită, precum însăşi limba română, marginalizată şi mereu supusă probelor identitare în spaţiul de unde vin, înseamnă o stare de spirit asumată fiinţial.
Credeam atunci, fiind în faţa unui milion de români basarabeni, că victoria ne este asigurată pentru totdeauna şi că nu-i departe ziua cea mare a Reunirii. Dar ne înşelaserăm amarnic. Nici un imperiu nu dispare fără vărsare de sânge, chiar dacă „divorţul planetelor” sovietice aparent a fost paşnic. Războiul de pe Nistru, blocadele economice, sărăcia şi corupţia au descurajat, au speriat şi au subţiat rândurile patrioţilor luptători.
În „triunghiul Bermudelor” dintre Prut şi Nistru nici până astăzi nu au încetat discuţiile identitare, ca să nu zic ostilităţile, în jurul limbii române. Bunăoară, câtă vreme articolul 13 din Constituţie nu-i declinat, deşi există o decizie favorabilă a Curţii Constituţionale, şi câtă vreme un preşedinte, marionetă putinistă, interzice categoric folosirea glotonimului „Limba Română” în uzufructul cancelariei prezidenţiale, cultivând „moldovenismul” de grotă şi de sorginte cominternistă, iar absolvenţii şcolilor alolingve refuză cu ostentaţie învăţarea limbii române – nu putem vorbi de o atmosferă propice unui mediu lingvistic sănătos în spaţiul inter-riveran, anesteziat sub convulsiile dintre Est şi Vest.
***
În altă ordine de idei, un tulburător ecou al luptei pentru unitatea şi libertatea naţională ce urcă spre noi tocmai de la Războiul de independenţă din 1878 (!), un ecou de o excepţională valoare istorico-literară, mi-a parvenit la începutul anilor ”90 de la bucureşteanul Constantin P.Silistrăreanu, care-mi punea la dispoziţie două poeme-blestem, copiate din presa vremii de unchiul D-sale, ostaş în armata română pe timpul războiului balcanic. Din păcate, lipseşte atât numele unchiului Dumisale, luptător pentru libertate sub zidurile Plevnei şi ale Smârdanului, cât şi numele autorului poeziilor, despre care se ştie doar că a fost pe atunci profesor la Bolgrad. Deplângând amarnic cedarea Basarabiei după Tratativele de la Berlin, 1878, profesorul-poet şi-a vărsat durerea în două sfâşietoare doiniri: „I. Suveniri plăcute/ De zile trecute,/ În Basarabia/ Dorurile mele/ Pe dealuri, vâlcele/ Plângeţi România!// II. Sburaţi zi şi noapte/ ducând blânde şoapte,/ Neamului roman,/ Şoptiţi-i anume/ Se s`audă`n lume,/ Că Rusu-i tiran.// Tigru, urs sălbatic/ Ce răpi fanatic, / Pământ Românesc./ Căci n-avu onoare/ Şi n-avu pudoare,/ Guvernul rusesc// (…) Şi-azi recunoştinţă/ Drept bună voinţă/ Ţara ne-a ciuntit./ Românii nu iartă,/ Dumnezeu să-l bată/ Fie-afurisit!// Vai durerea-mi mare,/ Sum cuprins de jale,/ te las suspinând./ Tu Basarabie/ Rămâi în sclavie,/ Şi eu plec plângând!//
În al doilea poem, Retrecerea Prutului,semnat: Malul Prutului, 9 octombrie 1878. Un profesor din Basarabia, este prezentă aceeaşi emoţie nedisimulată, prilejuită de pierderea Basarabiei.
Pe lângă valoarea intrinsecă a acestor bijuterii populare, sunt de remarcat surprizele lingvistice extrem de preţioase pentru studiul dezvoltării limbii române cu 140 de ani înapoi!
***
Intruziunile inchizitoriale ale comunismului totalitar asupra limbii, culturii şi istoriei naţionale, concurând, probabil, prin cruzimea şi amploarea lor imperialismulosman, ţarist şi austro-ungar, au avut efecte devastatoare asupra procesului firesc de dezvoltare a limbii române în tiparele ei clasice ale latinităţii orientale.
În perioada postbelică, una dintre cele mai nefaste pentru spiritualitatea românească, limba română era redusă la directivele unor Chişiniovschi sau Ana Pauker şi la poemele proletcultistului Alexandru Toma, care se vedea umbrindu-l pe un „oarecare” Eminescu.
Am consultat Raportul final alComisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, care ilustrează componentele unei crime de amploare, urmărind aneantizarea întregii culturi şi literaturi naţionale de până la instaurarea macabrei dictaturi. Rămân contrariat mai ales de incredibilul Index al cărţilor interzise care cuprinde sute de nume şi mii de titluri, scoase din circuit şi condamnate la nimicire.
Văduvită de opera marilor clasici, limba română putea să fie redusă la înjurăturile torţionarilor sau la calapoadele limbajului de lemn ceauşist, dacă nu-şi afla refugiul în rezistenţa îndârjită a partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraşului, în „Sentimentul românesc al fiinţei” lui C.Noica, în „Seismogramele” Monicăi Lovinescu de la „Europa Liberă”, în „Gherla” lui Paul Goma sau în cei „20 de ani în Siberia”, cartea bucovinencei Aniţa Nandriş-Cudla, despre care Ştefan Y.Fay zice că este „o carte pe care Eminescu şi Creangă ar strânge-o la piept”. În acelaşii şir se înscrie şi cartea primei mele învăţătoare din şcoala primară, Ecaterina Chele, „Povestea vieţii mele” despre suferinţele deportării ei în Siberia din 1941 până în 1956.
În sfârşit, pentru divertisment, voi să închid această pagină cu o relatare din 1977, a aceluiaşi Ştefan Y.Fay, din cartea sa de memorii: „Caietele unui fiu risipitor”: „Mi se povesteşte că într-o şedinţă, la ţară, un activist de partid zice: „Copiii noştri vor trăi în comunism!” La care o babă din sală rosteşte: „Aşa le trebuie, că tare răi s-au mai făcut!”
***
Aşadar,Dumnezeu s-a născut în exil. Formula inspirată a exilatului Horia Vintilă s-a cristalizat pentru noi aproape până la probitatea unei parabole biblice. Ea exprimă atât chintesenţa prigoanei cristice, cât şi marca arhetipală a mântuirii unui popor uitat la gurile Dunării, care, după două milenii de la odiseea altui mare exilat, se scutură de „teroarea istoriei”, reafirmându-şi Fiinţa în Timp.
Însă, modelul Ovidiu de lamento pontic ales de Horia Vintilă i se pare corespondentului său de peste ocean, Mircea Eliade, nepotrivit pentru condiţia exilatului, mai preferabil fiind modelul Dante, pentru tenacitatea depăşirii infernului şi a afirmării unei Vita nuova: „Cum îi scriam şi lui Vintilă Horia, pe Dante trebuie să ni-l luăm ca model, nu pe Ovidiu” . Modelul lui Eliade, de fapt, sunt modelele: Ulise, Iisus Hristos, Dante: „Fiecare exilat este un Ulise în drum spre Itaca. Orice exis¬tenţă „reală” reproduce Odiseea. Drumul spre Itaca, spre Cen¬tru” .
E de notat că reversul exilului, refularea lui sau calea salvatoare a sinelui, spune acelaşi Mircea Eliade,se produce prin hierofania Cuvântului, care „este o ontofanie prin excelenţă”. „Scriu în limba română, limba în care visez”, afirma Mircea Eliade într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu în 1970.
Eugen Simion subliniază terapia acestui miracol dialogal, citând-o pe Nadejda Mandelştam: „Apropo de istorii, destine tragice, comportamentul omului în condiţii-limită şi de ideea lui Eliade că în detenţie supravieţuieşte cel care ştie să povestească: tocmai citesc acum Contre tout espoir de Nadejda Mandelstam. O mărturie cutre¬murătoare...” .
Este aceeaşi stare a revelaţiei lăuntrice, care se regăseşte în „Jurnalul fericirii” lui Nicolae Steinhardt; „Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ion Ioanid sau cartea şi filmul lui Nicolé-Valery Grossu, nepoata lui Iuliu Maniu şi soţia basarabeanului-celebru editor al revistei exilului „Catacombes”, Sergiu Grossu – „Binecuvântată fii, închisoare”.
***
În „Postfaţă” pentru cititorii din România la ultimul său volum de poeme „Viitor petrecut”, apărut la Craiova, la începutul anilor 1990, cu doi ani înaintea dispariţiei în eternitate, Horia Vintilă, astfel radiografiază condiţia de exilat a creatorului supraexistând datorită protecţiei limbii materne: „Am putut îndura aventura exilului scriind, când puteam, pe româneşte” .
În pofida condiţiei sale de „despământenit”, cum îşi zice sieşi, Horia Vintilă a dăruit culturii române, dar şi celei universale, o operă vastă, afirmându-se ca savant şi scriitor notoriu (laureat al Premiului Goncourt) în limbile franceză, spaniolă, italiană. Până la ultima suflare a rămas, totuşi, fidel ţărânei natale în care visa să-şi afle mântuirea:
Românie ban rotund
Lasă-mi dor ca să pătrund
Sensul din rostogolirea
Care-ţi bate mântuirea.
(„Note în fugă”)
***
Un exemplu fericit de reprimare a condiţiei de exilat este viaţa şi opera basarabeanului Eugeniu Coşeriu. Marele lingvist, descendent dintr-o comună marginală (Mihăileni) a judeţului Bălţi, a fost condamnat să suporte toate vicisitudinile înstrăinării Basarabiei de după cel de-al doilea Război Mondial. Navigând solitar prin Departele unui veac de singurătate latino-american şi vest-german, el şi-a asumat condiţiile înstrăinatului, reuşind să-şi răzbune propriul destin, dar şi destinul patriei sale, prin muncă, studiu şi legătură organică cu rădăcinile viguroase ale limbii române. În fond, s-ar putea afirma că anume zestrea de-acasă, limba română, modestă şi retrasă ca o mamă de la ţară, imaterială şi insignifiantă pentru unii, pentru Eugeniu Coşeriu şi-a deschis orizonturile, dăruindu-i întregul tezaur al relaţiilor ei domneşti cu împărăţiile lumii. Ghidat de acest tezaur, Eugeniu Coşeriu şi-a păstrat, în orice condiţii, echilibrul sufletesc şi setea de cunoaştere, ştiind a asculta, a memoriza şi a interpreta, ca nimeni altul, partitura propriei limbi înscrisă în Marea Simfonie a limbilor lumii!
În mod special, tratatul postum al lui Eugen CoşeriuIstoria filozofiei limbajului de la începuturi până la Rousseau (Ed.Humanitas, 2011), vădeşte eminenta capacitate a filozofului Coşeriu pentru formula aforistică latină, limpede şi concisă.De ex., două aforisme coşeriene, devenite deja axiome:
• Linia Prutului nu reprezintă o frontieră lingvistică (nu există niciun fenomen important de divergenţă şi convergenţă care să separe graiul basarabean de dacoromâna din dreapta Prutului.
• A promova sun orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural (s.n.).
***
Poetul Grigore Vieru a luptat o viaţă întreagă pentru libertatea limbii române în spaţiul rusificat al Basarabiei natale. Pe umerii fragezi ai „Abecedar”-ului, scris împreună cu Spiridon Vangheli, şi ai „Albinuţei” pentru preşcolari, au crescut generaţii întregi de basarabeni. Decedat după un enigmatic accident rutier, Grigore Vieru, nu şi-a mai văzut împlinit marele vis al Unirii. (De altfel, ca Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Gheorghe Ghimpu, Grigore Grigoriu, Dumitru Matcovschi, lichidaţi fiziceşte prin acelaşi scenariu ocult!)
Cântecele, poemele, cărţile pentru copii ale mereu pribeagului Poet mărturisesc un har deosebit al celui ce-şi dărui întreaga viaţă pentru „creşterea limbii româneşti ş-a Patriei cinstire”, cum ne îndeamnă şi testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu.
Florilegiul de aforisme ale lui Grigore Vieru Mişcarea în infinit trădează un cuget lucid de tăietură socratică, în care metafora evanescentă cununată cu observaţia existenţială amară dau naştere unor sclipitoare micropoeme aforistice:
• Sub ochii îngroziţi ai Limbii Române adevărul s-a sinucis de atâta nedreptate.
• Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe şi rusul.
• Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba Română.
***
Epopeea luptei basarabenilor pentru eliberarea de sub jugul ocupanţilor conţine multe nume vrednice de a fi menţionate aici. Mă voi referi în continuare la trei destine simple, dar emblematice pentru dovada condiţiei de martiraj. Ştefan Jurja, cavaler al Ordinului Ştefan cel Mare, este un aprig luptător pentru libertatea şi demnitatea limbii române. Este autorul cărţii de memorii Ciuruit de zeci de schije în Dealu” lui Traian (2009), în care îşi povesteşte simplu, dar cutremurător, suferinţele îndurate în tranşeele ostăşeşti din timpul războiului de pe Nistru, declanşat de separatişti în primăvara-vara anului 1992. Este răvăşit de rănile grave trupeşti, dar, mai ales, de deziluzia păcii nedrepteşi de rana amară sufletească pe care nu o poate vindeca nici acum.
Verba manent, iar cele nouăsprezece schije scoase din corpul său şi tot atâtea rămase în carnea vie, zic medicii, îi onorează proba de bărbăţie şi concurează cu medaliile de pe tunică, fiind cele mai convingătoare argumente ale muncii sale de erou.
***
Tânărul Grigore Vârtosu, ale cărui încercări literare şcolăreşti cândva i le consultasem, plugarul din vatra Căuşenilor lui Mateevici s-a dovedit a fi un aprig luptător pentru drepturile limbii române exilate şi atacate la ea acasă. Atunci când s-au declanşat ostilităţile separatiştilor, în 1992, el s-a înrolat în prima linie, în unul dintre cele mai de temut detaşamente ale burunducilor, răzbunători neînfricaţi în toate raidurile lor curajoase. Colonelul în rezervă, dr. Anatol Munteanu, în cartea sa Epopeea libertăţii (Buc.2012) astfel îl descrie pe Grigore Vârtosu: „Un luptător activ la Tighina şi Chiţcani a fost combatantul din Cârnăţeni Grigore Vârtosu, care, fiind şi un adept al unirii Moldovei cu România, membru al Frontului Popular, a fost groaza separatiştilor. Era neînfricat, apărea ca luptător în cele mai grele situaţii, atacând, din automatul de care nu se despărţea nici ziua, nici noaptea, cazacii şi rusofonii venetici. A căzut în luptă, gândindu-se numai la victoria şi izbânda neamului strămoşesc. A fost împuşcat la comandă”.
Grigore Vârtosu s-a stins cu moarte de erou pentru libertatea pământului său, pentru unirea cu Patria-mamă şi pentru tezaurul limbii române, aşa cum a cântat-o şi a simţit-o sufletul lui de Poet autentic:
Şipotesc izvoare,
Muguri şopotesc,
Şipoteşte limba
Pe care-o iubesc.
Cursul ei prin lume–
Înflorit tezaur,
Caută s-adune
Munte greu de aur.
Grigore Vârtosu. „Şipotul”
***
Într-o recentă emisiune televizată, colonelul în rezervă Ştefan Vîrlan, vicecomisarul municipiului Chişinău în perioada renaşterii naţionale şi a războiului pentru independenţă, îşi aminteşte cu durere de unul dintre camarazii săi de luptă: Andrei Izbaş.
Relatând despre faza tricolorului, arborat tenace de patrioţi în preajma monumentului lui Ştefan cel Mare şi dat jos cu ură de către autorităţile sovietice, am tresărit fără voie, amintindu-mi aievea acele zile pline de frământ din primăvara anului 1990, cu mitinguri neautorizate, conflicte, zile şi nopţi nedormite, cu Podul de flori peste sârma ghimpată, cu pre-zilele adoptării oficiale a mult râvnitului Tricolor, unul dintre cei mai consecvenţi apărători ai Tricolorului.
Împreună cu alţi trei camarazi de luptă, Andrei Izbaş a ars de viu într-o maşină blindată lângă comuna Gâsca din apropierea Tighinei, apărând cu moarte de erou tricolorul, limba română şi suveranitatea pământului său în luptele de pe Nistru, fiind alături de generalii Anton Hămuraru şi Valeriu Troenco, de ofiţerii Filip Lupaşcu, Anatol Munteanu, Gheorghe Caşu, alături de colegii mei frontişti: Ilie Ilaşcu, Al.Lesco, An.Ivanţoc, T.Petrov-Popa şi mulţi alţii, printre cei care merită a fi înscrişi cu litere de aur în cartea de istorie a neamului românesc.
***
Peste apele Nistrului nu mai răsună astăzi sinistrele canonade. O pace umilitoare şi-a aşternut vălul dincolo, pestesate şi oraşe populate de românii transnistreni şi peste limba română de acolo, tot mai persecutată şi mai tăcută. În puţinele şcoli şi licee care-au mai rămas, hărţuielile şi raziile nu mai încetează. Sunt persecutate până şi manualele de limbă română, care trec apa clandestin, pentru a nu fi sechestrate de separatişti. Directorii şcolilor din Transnistria cu predare în limba română Elena Halus din Râbniţa, Eleonora Cercavschi din Grigoriopol, Ion Iovcev din Tiraspol sunt adevăraţi martiri ai limbii române, fiind permanent supuşi presiunilor şi provocărilor banditeşti. Iubirea pentru grai şi Ţară este unica lor armă împotriva neantului…
Apropo, de Transnistria…Astăzi, aproape că nu se mai vorbeşte despre faptul că în anii 1932-1938, în aşa-numita RASS Moldovenească a funcţionat alfabetul latin. Acolo exista o Asociaţie scriitoricească şi publicaţii oficiale, chiar întregul sistem de învăţământ încercând o uşoară modernizare a limbii calchiate după dicţionare româneşti în scopuri expansioniste, bineînţeles. „Teroarea roşie” din 1937-1938 a curmat aceste tendinţe „burgheze”, toţi scriitorii şi intelectualii care au contribuit la latinizare fiind împuşcaţi: Petru Chioru, Dumitru Milev, Mihail Andriescu, Nichita Marcov, Nistor Cabac, Toader Malai, Iacob Doibani, Sofia Soloviov, Samuil Lehtţir, Filimon Săteanu, Petru Sănduţă, Ion Corcinschi, Simion Dumitrescu, Alexandru Caftanachi, Dumitru Bătrâncea, în total circa 30 de nume! S-ar putea afirma fără exagerare că fiecare literă a alfabetului latin a fost atunci pusă la zid şi împuşcată!
***
Sub mai noile teascuri ale globalizării, ale dezmăţului mediatic, imixtiunilor de slang-uri şi inovaţii lexicale, limba română trece azi printr-un nemaipomenit proces de testare a capacităţilor ei creatoare, de absorbţie, împinse până la limita degradării. Dicţionarele şi manualele şcolare abia fac faţă acestor procese năucitoare. Cineva observa în acest sens că între manuale şi manele începe a fi doar o diferenţă de vocale.
În România, ca şi în Republica Moldova, în urma marilor exoduri umane, cauzate de sărăcie, corupţie şi şomaj, elementul etnic băştinaş se subţie catastrofal şi nu se vede capătul acestui flagel.
Protecţia limbii naţionale este prima şi cea mai importantă misiune a oricărei Academii de pe glob. Dar în faţa marilor provocări ale lumii contemporane credem că soluţiile pentru stoparea crizelor onto-culturale se află în altă parte, poate în sfera politicului, dacă mai există vreo soluţie.
Cu toate acestea, sperăm şi credem în virtuţile limbii române.
Trasă pe roată, strangulată, pusă la zid, împuşcată, răstignită şi arsă pe rug, îngheţând în tranşee, înjugată la plug, hulită şi manelită – limba română îşi urmează neabătut menirea sa evanghelică, scrisă şi rostită întru dezrobirea noastră spirituală.
Nu o sperie muncile, nu o alintă sărbătorile.
Pentru că ea însăşi este o muncă şi o sărbătoare continuă.
Zi de zi, an de an şi secol de secol, Limba Română îşi afirmă suprema-i vocaţie de a rosti Adevărul, a cultiva libertatea spirituală şi a fi peste tot, acolo unde în doină şi blestem, în cântec şi în suferinţă, se naşte, moare şi iubeşte Poporul vorbitor de EA!