Senator Ion Hadârcă. Declarație politică: 99 de ani de la Marea Unire din 1918
Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi domnilor senatori!
Astăzi avem prilejul şi bucuria să vorbim, în Parlamentul României, despre unul dintre cele mai mari şi mai importante evenimente din istoria milenară a românilor, despre Marea Unire de la 1918, al cărei început a fost pus la 27 martie al aceluiaşi an zbuciumat, prin revenirea Basarabiei la Patria-Mamă.
După căderea comunismului din 1989, despre adevăratele sărbători istorice ale României profunde, acum putem şi trebuie să vorbim deschis, revendicându-ne în deplinătate drepturile noastre suverane. În concertul naţiunilor europene vocea României trebuie să se audă distinct. Este vocea unui stat de drept, în care legea tinde să fie egală pentru toţi, în condiţiile aderării benevole la o comunitate de state europene, asigurând drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, garantând demnitatea umană şi prosperitatea persoanei, recunoscute drept valori de bază. Iar aderarea la cea mai puternică alianţă militară internaţională a naţiunilor de civilizaţie şi de democraţie liberală asigură României dreptul şi şansa de a-şi vindeca toate rănile sale istorice.
Conştientizând efortul şi sacrificiile prin care s-a ctitorit România modernă, aducem omagii şi plecăciuni predecesorilor, celor care, în situaţii aproape disperate, nu şi-au pierdut cumpătul, au avut conştiinţa, luciditatea şi curajul să împletească, fir cu fir, cununa izbânzii Marii Uniri pe care astăzi o evocăm.
Timpul rezervat alocuţiunii nu-mi permite să fac ample incursiuni istorice, dar ţin să amintesc că, în martie 1917, situaţia de pe frontul Primului Război Mondial nici pe departe nu prevestea ceea ce avea să se întâmple cu un an mai târziu. La acea vreme Statul român se afla sub ocupaţie în proporţie de circa 80 la sută din teritoriu, principalele instituţii constitutive ale statului – Casa Regală, Parlamentul, Guvernul – strâmtorate la Iaşi; aliaţii occidentali – Franţa şi Marea Britanie – înfundaţi în tranşee, iar aliatul răsăritean – Rusia ţaristă – în proces de disoluţie după căderea Monarhiei şi după Revoluţia din Februarie.
Cunoaştem că Guvernul liberal al lui Ion I.C. Brătianu a condiţionat cu Antanţa intrarea României, în 1916, în primul Război Mondial pentru a asigura reîntregirea Ţării, adică eliberarea românilor din Ardeal şi Banat din jugul imperiului austro-ungar. Basarabia n-a intrat, la început, în aceste planuri, pentru că Rusia ţaristă nu ar fi admis cedări din teritoriile acaparate anterior. Evoluţia evenimentelor a făcut însă ca anume Basarabia să deschidă amploarea evenimentelor unificatoare.
Doamnelor şi domnilor senatori!
Unirea Basarabiei cu Ţara a fost voită de popor, dar înfăptuită în mare parte datorită caracterului, voinţei politice, determinării patriotice şi profesionalismului diplomatic al elitelor politice care au reprezentat guvernele de atunci: cel de la Chişinău, condus de Daniel Ciugureanu, şi guvernul român, condus de Alexandru Marghiloman. Alteţea Sa, Ferdinand I – Unificatorul, a fost cel care a consfinţit desăvârşirea acestui proces.
Aşa a vrut Dumnezeu, ca anume Chişinăul – centrul administrativ al părţii de est a Moldovei şi al Basarabiei înstrăinate –, încarcerat în închisoarea ţaristă a popoarelor şi silit să nu poată participa la Mica Unire de la 1859, să pună începutul Marii Uniri a tuturor pământurilor româneşti. Astfel Basarabia a răzbunat cei 106 ani de ocupaţie străină şi şi-a legitimat dreptul de a fi parte a naţiunii române în hotarele României moderne.
Din păcate, acest drept ne-a fost încălcat de mai multe ori, în modul cel mai brutal în secolul XX, iar pentru a-l restabili suntem nevoiţi să luptăm şi acum, la început de secol XXI.
Stimaţi colegi! Sărbătorile relaxează, iar faptele mobilizează. De aceea prefer sărbătorirea prin fapte, care la rândul lor, înfăptuiesc binemeritata Sărbătoare. În martie 1990, membrul Sfatului Ţării, longevivul Anton Crihan, copământeanul nostru de la Sângerei, judeţul Bălţi, îmi adresa mie, pe atunci preşedinte al Frontului Popular, următorul mesaj: „Dragă nepoate, multă vreme am fost mâhnit de starea grea de acasă şi decepţionat de aparenta indiferenţă a moldovenilor de acolo.
Mă bucur că m-am înşelat şi vă mărturisesc că sunt mândru că şi eu mă trag din aceeaşi glie. Deşi am cutreierat lumea în lung şi-n lat, inima mea tot la Sângerei pe Răut, a rămas... Sunt convins că aşa după cum toată propaganda comunistă anticrisă nu v-a înduplecat, nici chiar bolşevicii, veţi şti să duceţi mai departe tradiţia şi idealurile noastre”. Am ţinut să readuc acest mesaj în actualitate ca pe un liant viabil dintre generaţii şi voi să îndemn întreaga clasă politică românească, indiferent de culoare şi program, să şi-l asume ca pe un nou sau reînnoit Proiect de Ţară Întregită. Astfel, îmi văd rostul aici, în Senatul României, ca să reclam cu toată fiinţa, în numele înaintaşilor mei, al generaţiei de intelectuali şi politicieni care au realizat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, restabilirea şi legitimarea status-quo-ului declarat şi legiferat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918.
Însă dacă atunci, în 1918, Basarabia era jertfa dezmăţului armatei ruse, fiind incitată de bolşevici la război civil; în vremurile noastre Republica Moldova este, de ani buni, ţinta unui război hibrid care urmăreşte deznaţionalizarea, depopularea şi impunerea unui regim politic subordonat deplin voinţei Kremlinului.
Efectele acestui război se văd cu ochiul liber: guvernările corupte au compromis statul de drept şi democraţia europeană, au stimulat agresivitatea coloanei a cincea antinaţionale în forurile decizionale ale statului şi descurajează ostentativ parcursul european al Republicii Moldova. Pericolul instaurării la Chişinău, în 2018, a unui regim cominternist, similar Rumcerod-ului din 1917, este mai real ca niciodată.
În contrapondere, clasa politică din România, astăzi, mai mult ca oricând, are nevoie de un proiect de ţară consolidator. Noul proiect de ţară ar putea să cuprindă două obiective majore: asigurarea condiţiilor de progres, bunăstare şi reformare a statului de drept în conformitate cu normele europene, prin care România şi-ar putea recâştiga autoritatea, găsind deplina înţelegere şi susţinere a naţiunilor aliate în problemele unităţii şi reîntregirii naţionale.
Un alt obiectiv ar fi susţinerea societăţii civile şi a forţelor democratice din Republica Moldova în asigurarea reformelor reale din sistemul justiţiei, liberalizarea mass-mediei, asigurarea integrităţii organelor administraţiei centrale şi locale, implementarea unor proiecte de anvergură în domeniul educaţional, cultural, economic etc. Cu siguranţă, noul proiect de ţară ar implica şi unificarea vămilor, sincronizarea sistemelor fiscale şi de asigurare socială, unificarea bancar-financiară, interconectarea sistemelor energetice, construcţia Gazoduct-ului Iaşi-Chişinău, intensificarea relaţiilor intercomunitare dintre localităţi, dintre grupurile profesionale...
Numai astfel vom putea obţine dreptul, dar şi satisfacţia să rescriem în documentul final al reîntregirii, pe care, fără îndoială, o vom realiza, chemarea cu care predecesorii noştri au pecetluit Actul de Unire de la 27 martie 1918: „Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna!”